Switch – după 4 ani și peste 1500 de ore jucate

Alt comportament care încă mă impresionează este felul în care Switch-ul reușește să treacă din mod TV în mod portabil și înapoi. Nu numai viteza, dar și ce se întâmplă la nivel hardware și software. In 2 secunde (dacă TV-ul nu e leneș) consola reroutează imaginea, schimbă rezoluția, frecvențele de funcționare ale procesorului și memoriei, output-ul sunetului, chiar și modul, de la stereo la 5.1, toate în mijlocul acțiunii. Nu trebuie să pui pauză, de restart nici nu mai vorbesc, nimic.

Prin comparație, Windows-ul (după mai bine de 15 ani de la prima placă video cu HDMI), reușește în continuare să mă scoată din sărite. De fiecare dată când deschid sau închid TV-ul imaginea dispare de pe celelalte ecrane pentru o secundă – dacă ești concentrat pe ceva simți că ți s-a stins lumina – apoi, câteodată, decide să arunce două trei icoane de unde le vreau, și unde au stat luni de zile, pe celelalte ecrane – poți să le muți înapoi, dar cel mai probabil o să le teleporteze în noua locație data viitoare când deschizi TV-ul. Partea de sunet și video sunt și mai prost implementate, Windows-ul „șterge” placa de sunet creată în momentul în care închizi televizorul și câteodată decide să-i dea alt nume când repornești. Toate aplicațiile care trimiteau sunetul default prin HDMI trebuie resetate, la fel ca și configurația boxelor, dacă nu sunt doar două. În timp ce, în continuare, majoritatea aplicațiilor care rulează doar full screen nu pot fi mutate de pe un ecran pe altul fără o repornire a software-ului.

Înțeleg că poate e o limitare cu standardul în sine, sau cu felul în care HDMI-ul verifică tot lanțul de fiecare dată când pornești sau adaugi ceva, dar AMD, Nvidia, Microsoft(!), au trecut 15 ani de când tot nu găsiți soluții. Iar tu Apple, nu mai rânji în colț acolo. În ultima perioadă iPad-urile au nevoie de mai bine de 5 secunde pentru a-și recăpăta simțurile după ce sunt conectate la un AppleTV (produse scumpe, ambele produse de tine, Apple!). E atât de rău încât am ajuns să spun tuturor să dea device-urilor timp să se sincronizeze (?!) – „nu le atinge, nu s-au blocat, sunt doar leneșe.”

Iubesc (încă) tehnologia. Până și mașina de uscat rufe a ajuns să-mi trimită un mesaj când a terminat. Ceea ce e incredibil de cool, hainele sunt mai puțin mototolite cu cât timpul de staționare e mai mic, ba chiar le mai și rotește din când în când, în caz că nu pot să sar imediat ce primesc înștiințarea. Urăsc însă miserupismul sau reaua-voință. Lasă că fraierii cumpără și așa. Nu, nu! Nu sări calul cu viteza sau compatibilitatea, trebuie să lansăm ceva și la anul. Și așa mai departe.

Am deraiat… De generații întregi (relativ la console, nu oameni) gamerii urlă cum că doresc o consolă region free și Nintendo, în sfârșit, a ascultat. Sau mă rog, a decis că magazinele retail nu mai sunt atât de importante și că sunt mai mulți bani de făcut cu fiecare joc vândut, indiferent de unde le achiziționează consumatorii. Nu mă așteptam însă ca Nintendo să vină din prima cu cea mai bună implementare dintre toți.

De fiecare dată când pornim oricare dintre aplicațiile sau titlurile instalate suntem rugați să alegem unul din conturile create până acum. Dacă mai mult de o persoană folosește consola, opțiunea este extraordinară, pentru că Switch-ul salvează și păstrează setări pentru fiecare utilizator în parte. În cazul eShop-ului, dacă creăm un cont și mințim că suntem în Japonia (de exemplu) în momentul în care-l selectăm, Nintendo va deschide magazinul online Nipon cu tot ce a fost lansat în această regiune. Nimic nu ne oprește din a cumpăra, dar asta nu înseamnă că jocurile vor fi automat traduse în engleză (sau română… hahaha!). Producătorii au adăugat însă în multe cazuri și subtitrări în engleză. Dacă achiziționarea a fost făcută cu contul care deține consola (cel creat inițial devine de obicei primar; poate fi schimbat destul de rapid) toate celelalte conturi vor putea accesa noul joc. De nu, și vreți neapărat să jucați totul de pe același cont, nu aveți decât să schimbați câteva setări și să reîncărcați.

Implementarea e de 3 ori mai ușor de înțeles și folosit decât în cazul celorlalte console, iar restricția dispare dacă titlul ales vine pe suport fizic. „Ce-i în mână nu-i minciună.” Am cumpărat Undertale și Ace Attorney de pe Amazon.co.jp pentru că nu există pe casetă decât în această regiune. Spre surprinderea mea, am plătit cu tot cu taxe și transport chiar mai puțin decât prețul eShop al acestor titluri (la momentul respectiv). Am introdus, am ales engleză și am jucat fără probleme. Cu oricare din conturi. E puțin incomod, trebuie mereu să schimb casetele când vreau să joc altceva, dar sunt suficient de mici cât să le pun pe toate în același port card. În plus, colecția arată atât de bine, pot face schimb pentru o perioadă cu un prieten, le pot vinde și, poate (și sper), valoarea unora chiar va crește.

De departe cel mai mare plus al Switch-ului sunt jocurile, atât de mare încât următorul capitol, plin cu minusuri, deși sună dur și grav, nu e de fapt decât o listă de inconveniențe. Aș fi cumpărat și îndrăgit Swith-ul chiar și fără online (no wireless) sau dacă ar fi avut un design copilăresc ori un volum mai mare. Nintendo, pentru prima oară în 32 de ani, poate să-și concentreze toate resursele pe o singură platformă și se simte. Exclusivele curg; din ce în ce mai multe titluri de pe Wii și Wii U sunt reîmpachetate; sistemul de operare și procesorul sunt prietenoase cu casele de producție; zeci de jocuri indie sunt lansate sau sunt portate în fiecare lună; „toată” lumea e fericită. Sunt atât de multe titluri asupra cărora vreau să atrag atenția încât am decis să fac un capitol separat.