AI sau n-AI – întrebarea viitorului

Posted by

Cred că apreciez corect când spun că pentru majoritatea dintre noi, fani ai jocurilor și implicit al SF-ului și fantasticului, Inteligența Artificiala nu este un concept nou. Asimov a început sa scrie despre roboți încă din anii 40 și a continuat să exploreze și să se joace cu ideile timp de decenii. Philip K. Dick ne-a pus sub semnul întrebării umanitatea și a ridicat statutul roboților la androizi – care s-ar putea să viseze la oi electrice. Blade Runner, a adaptat parțial nuvela și a expus vizual conceptele pretențioase, în timp ce artiștii manga și anime au înmagazinat tot și au continuat să extindă temele: Oare chiar avem suflet? Și dacă da, unde tragem linia? Dacă transferăm toate informațiile stocate în creier, mutăm și sufletul? Sau creăm un duplicat? O inteligență artificială după propriul chip? Apoi, o… entitate care devine conștientă primește automat un suflet? Ar trebui să o protejăm și să îi acordăm drepturi? Cum rămâne cu dragostea? Reușim să ne îndrăgostim de NPC-uri, de mici roboți de companie, chiar și de un autoturism – mulți jurăm că au personalitate. Ce se va întâmpla atunci când androizii vor face parte din viața noastră? Cu conștiință și gânduri, cel mai probabil, mai pure decât majoritatea dintre noi.

Viziunea artistica niponă mocnește, e gata să explodeze și inevitabil perfecționează mediul cu Ghost in the Shell (GitS). Ca și Blade Runner, este înaintea vremurilor lui, prea abstract pentru propriu-i bine. Comunitatea a avut nevoie de timp pentru a rumega ideile dar, doar patru ani mai târziu, frații/surorile Wachowski reușesc să combine ideile și nebunia din Neuromancer cu măiestria vizuală din GitS într-un pachet mai convențional și lansează The Matrix. Milioane de oameni încep să își pună la îndoială realitatea; sărim dincolo de concepte și de “ce-ar fi dacă” și inteligența artificială devine mainstream.

Îmi amintesc discuțiile fantastice pe care le aveam atunci cu prietenii, … golul resimțit în zilele secetoase de vară când toată lumea se ascundea în casele lor, puterea extinsă a unui simplu deja-vu sau a unei pisici negre pe o străduță întunecată. Din păcate, nu a durat mult; mintea noastră separă ușor povestea de realitate, iar în scurt timp a împachetat totul și l-a pus la păstrare. Cred că acesta este și motivul pentru care, atunci când Știința a ajuns din urmă Ficțiunea, m-a lovit atât de tare. Încă îmi amintesc scânteile inițiale și gândurile și întrebările care au urmat.

În 2012/13, Tom Murphy VII încerca să creeze un program care să joace și să bată Super Mario. Cum explici însă ce înseamnă să bați Super Mario? Pe scurt, a creat un algoritm care avea un singur scop: să atingă numere mai mari – scoruri și niveluri superioare. Astea sunt acțiunile posibile, nu repeta greșelile, gata? Start! După câteva iterații, PlayFun stăpânește jocul, iar primele niveluri sunt ușor bătute. Software-ul descoperă chiar și câteva bug-uri și le folosește în avantajul său. Ca orice om de știință, Tom VII testează apoi algoritmul cu alte jocuri. Rezultatele sunt interesante, dar nu neașteptate, asta până când este rugat să încerce Tetris. E foarte slab la Tetris, pentru că, spre deosebire de celelalte jocuri, ce trebuie să faci pentru a aduna puncte sau a avansa nu este la fel de evident. Algoritmul stivuiește piesele la întâmplare până când ajunge în vârf, iar apoi pune jocul pe pauză. Pentru că “singura mișcare câștigătoare este să nu joci”.

E ceva… naiv, dar și înfricoșător în această alegere. O privire, poate, în caracterul unei viitoare inteligențe artificiale – autentică, dar brutală. Putem argumenta că programul creat aici nu este o inteligență artificială; nu învață, ci doar testează și încearcă până când ceva funcționează, dar, cumva, acțiunile sale nu mă îngrijorează mai puțin. Doi ani mai târziu, jucătorii din Grand Theft Auto 5 au descoperit că polițiștii din joc își aprind lanternele atunci când luminile mașinii lor nu funcționează, încercând să lumineze drumul din fața lor prin parbriz. Dacă comportamentul nu este un caz de atenție extremă la detaliu, ci doar un NPC care reacționează la mediul înconjurător, folosind instrumentele pe care le are la dispoziție, atunci, este posibil ca un agent al unui sistem mai complex să înceapă să interacționeze sau să ia decizii? Poate o inteligență artificială să apară dintr-un cod simplu, aruncat într-un sistem complex, la fel cum viața a apărut, credem, dintr-o supă primordială?

1 23>>>
Subscribe
Notify of
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments