Posted by La fel ca și cu puzzle-urile mici, după o perioadă și altarele au devenit repetitive, redundante, prea puțin importante în poveste, sau din punct de vedere al recompensei oferite. Până și renumitele dungeon-uri ale seriei, care aici iau forma unor bestii mecanice enorme pe care trebuie să le recalibrezi/eliberezi, mi s-au părut prea similare între ele, mai ales prin comparație cu locațiile-test din Twilight Princess și Skyward Sword (împreună cu The Wind Waker, singurele celelalte Zelda pe care le-am jucat și terminat). Automatonii, o dată rezolvați, întregesc povestea și deschid abilități frumoase, dar sunt, la rândul lor, șuntați de obsesia celor de la Nintendo de a nu impune nimic pentru a termina jocul. Nu ai nevoie neapărat de aceste abilități pentru a ataca finalul. O calitate, dacă vreți, care a afectat cu siguranță și storyline-ul.
Cum nu ai, sau nu vrei, control asupra a ceea ce jucătorii or să vadă înainte de a duce aventura la bun sfârșit (sau aici chiar la un extra bun sfârșit), ești forțat să creezi o poveste fragmentată care să aibă sens chiar și când „citești” doar câteva capitole aleatorii. Se potrivește mânușă cu faptul că Link nu-și amintește prea multe și încearcă să pună cap la cap ce s-a întâmplat înainte și după ce a fost „criogenat”. Doar(!) ultimii 100 de ani. Problema e, însă, că nu poți compune ceva închegat, care să dezvolte personaje secundare puternice, sau o questă principală multifațetat dezvoltată. Sau poți, dar Nintendo nu a făcut-o. BotW pălește prin comparație cu Twilight Princess și chiar și Skyward Sword (două titluri despre care comunitatea îmi spune că nici măcar nu sunt cele mai bune ale seriei), unde traversezi universuri și te joci cu timpul, cu întorsături de situație și companioni memorabili. Câteva din clipurile care duc povestea mai departe în Twilight sunt de neuitat, similare cu ce vezi în anime-urile de calibru, iar jocul are mai bine de 5 ore de astfel de scene. Prin comparație, BotW se opreste la mai puțin de 2.
În același stil, muzica este și ea la fel de fragmentată și o auzi doar în preajma personajelor, sau a locațiilor mai importante. Este impecabilă din punct de vedere artistic, îmi spun cei care se pricep, dar nu e pe gustul meu. Prea multe melodii îți încearcă melancolia, iar în văzduh se întâmplă rar să te însoțească. Aș fi vrut mai mult, și știu că se poate, pentru că Skyward Sword a fost o bucurie din acest punct de vedere. Muzica ținea până și ritmul, când încercai un combo fluturând remote-ul în fața televizorului. O temă care să însoțească și să însuflețească aventura ar fi fost atât de bine venită, iar seria Xenoblade a ridicat ștacheta atât de sus. Primul titlu reușea să oprească până și soția în loc – cu momente/melodii de neuitat care mă făceau să pun controlerul deoparte pentru a absorbi mediul înconjurător. A culminat cu amândoi cu mâinile în aer, ondulându-le pe ritm.
Dar nu numai questa principală este sub standardele cu care ne-am obișnuit. Nintendo, cel mai probabil, nu a mai avut suficient timp și nu a reușit să umple prea bine harta – doar de două ori mai mare decât cea din Skyrim. În Witcher 3, de exemplu, am impresia că în orice direcție o apuci o să descoperi personaje, inamici și povești memorabile. Morrowind, e de 3 ori mai mic decât BotW, dar pare de 10 ori mai dens. Și nu numai din punct de vedere al queste-lor secundare. Orașe întregi pline de oameni, ruine care-și spun vizual povestea, arhitectură extraterestră, dar care-și păstrează logica și se schimbă în funcție de zonă și așa mai departe. În BotW pierzi ore cercetând lanțuri muntoase fără să găsești mare lucru, în timp ce în Skyrim poți, dacă vrei, să trăiești o viață normală, să te angajezi, să te căsătorești, să încerci activ să stai departe de viața plină de pericole a aventurierilor și sunt șanse mari ca jocul să te surprindă și să-ți bage pe gât o aventură: Skyrim: Rags to Riches – Olaf’s Diary – recomand cu căldură.
Cum Breath of the Wild nu este un RPG get-beget, nu pot să mă supăr prea tare pentru această sărăcie. În plus, poate altele au fost intențiile dezvoltatorilor. Cu toate astea, acesta este stilul meu de joc, când am timp de o aventură open world de mari dimensiuni, și nu de puține ori aici m-am plictisit explorând. Încercați să fiți mai buni decât mine, cercetați locurile care vi se par interesante, dar nu căutați mai departe, în 90% din cazuri nu o să găsiți ceva interesant, reveniți la quest-urile date, pentru că vă poartă prin mai toate zonele care merită studiate. Parcă până și Nintendo realizează și admite indirect aceste minusuri prin pachetele de expansiune lansate, care extind un pic mai mult povestea, oferă ceva teste intense, altare mai complexe și chiar și un mod de joc mai dificil. Câteva recompense potente pot fi upgrad-ate și închid astfel ciclul. În sfârșit, ai la ce să folosești câteva din ingredientele mai ciudate sau rare pe care le-ai tot strâns.
> Motor grafic, fizic, mecanic, chimic, extraordinar. D-abia aștept să-i văd limitele în Tears of the Kingdom
> Libertate de mișcare și exprimare totală, unul din jocurile cu cele mai multe „lucruri despre care nu știați că sunt posibile”
> Plictisitor pentru compleționiști, oarecum sărăcăcios sub spuma de opțiuni, acțiuni, queste, locații și puzzle-uri inițiale.
