Posted by Prolog
M-a mâncat în fund și, în loc să aștept după ceilalți, am decis să cercetez un pic poienița din fața tunelului. Țăranii din împrejurimi au tot raportat că pădurea a început să se îndesească nenatural în această zonă, drumurile au fost înghițite și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu oamenii din cele două sate spre care duceau. Bazaconii. Cu siguranță există o explicație logică, cineva probabil nu vrea să se ajungă la ele și nu pot să nu mă gândesc la ce-i mai rău. Oamenii au dovedit iar și iar că sunt mai păcătoși decât demonii miturilor formate în jurul așezămintelor care învecinează sălbăticia. E totuși curios că armata a cerut ca un biolog să-i urmeze.
Așa cum anticipam totul era în regulă, soarele îmi încălzea fața, era chiar plăcut. Doar câteva ciori croncăneau și păreau că se ceartă lângă un tufiș. M-am apropiat curios și au zburat nervoase. O moviliță acoperită cu frunze galbene, trecute? Ciudat, sunt rare animalele care strâng vreascuri în acest mod, poate cineva a marcat locul pentru a-și regăsi calea. La câțiva metri depărtare am înțepenit. Din acest unghi era clar că frunzele acopereau trupul unui om. Păreau mai repede lipite de corp, aplicate, ca și cum s-ar fi hrănit sau ar fi crescut inexplicabil din el. Era mort dar, în același timp, poziția… am făcut alți doi pași spre dreapta, păstrând distanța… pregătit să sară, să atace. Pielea s-a zbârlit pe mine. E timpul să mă întorc de unde am venit. M-am îndepărtat fără să întorc privirea, până ce frunzele au redevenit o moviliță, după care am început să fug spre intrarea în tunel.
În goană am călcat pe ceva metalic care a trosnit infernal și mi-a aruncat adrenalina-n aer. Eram prins în loc. O capcană de urși?! Aș fi țipat de durere, dar instinctul de supraviețuire trona. M-am aplecat și am întredeschis dinții metalici cât să pot să-mi extrag piciorul. Cizma bocanc a rămas gaj și cel mai probabil mi-a salvat viața. Sângeram, șchiopătam, ar fi trebuit să mă opresc să îngrijesc rana, dar parcă era mai important să fug și să închid ușa solidă de metal după mine. Simțeam cum corpul se încinge și era din ce în ce mai greu să mă focusez. M-am așezat și m-am întors, nimeni nu mă urmărea, atmosfera era la fel de liniștită, am încercat să-mi trag piciorul să mă uit și să încerc să oblojesc rănile, dar nu mai aveam forță… o să mor ca prostu’ aici, gândeam…
M-am trezit legat de un scaun cu un doctor nebun, sau mai bine spus înnebunit, urlând la mine. Refuza să accepte că am ajuns în pădure prin tunel. Mi-a injectat… ceva și a început să mă interogheze. Adevărul părea că-l enervează, dar cum nu aveam alte răspunsuri a plecat furios, cel mai probabil să verifice ce am raportat. Măcar mi-a pansat rănile… cred.
Restul nu e tocmai clar, am început să delirez. Țin minte că am reușit să mă dezleg și să deschid chepengul încăperii în care mă aflam, dar îmi trebuia ceva mai serios cu care să forțez ușa sau una din șipcile care baricadau ferestrele. Într-o cameră adiacentă am descoperit alt prizonier. Părea că și-a pierdut mințile și a încercat să mă atace. M-am apărat cu ajutorul unei bare metalice și l-am lăsat, sper, doar inconștient. Mă îndreptam spre una din ferestre, dar până să o ajung două dihănii negre ca pucioasa, jumătăți parcă rupte de om, au pătruns în încăpere și au șarjat imediat ce m-au văzut.
Am închis ochii. Halucinez… dar loviturile și mușcăturile dor ca adevărate…
